Ce stranii suntem…


cesarblay5.jpg
Sursa foto: artoblaka.ru

Ne trezim în fiecare dimineaţă, facem un efort ca să ieşim din culcuşul călduţ şi ne ducem la baie. Ne bem cafeaua şi mereu ne grăbim undeva… Nu are importanţă unde ne grăbim: la serviciu, la studii sau, pur şi simplu, avem nişte chestii de soluţionat. Între timp, simţim singurătatea. Sesizăm cum aceasta ne arde pe dinăuntru. Această senzaţie nu ne lasă. Ne dorim să fim cu cineva şi să avem însemnătate pentru acea persoană. Noi alergăm, ne grăbim, umblăm de colo-ncolo, dar senzaţia de singurătate nu dispare. Suntem încă în căutarea cuiva… dar nu-l putem găsi.

Suntem asemeni unor verigi ale unui lanţ rupt. Vrem să devenim din nou un tot întreg, dar nu ne reuşeşte. Ne îndrăgostim, dăruim flori, ne trezim în paturi străine. Însă, lanţul tot rupt rămâne…

Iar noi, între timp, continuăm să-l căutăm pe acel cineva… Doar că, am impresia că n-o facem aşa cum ar trebui s-o facem.

Noi spunem: „Nu mai am nevoie de nimic de la tine!”, atunci când nu putem obţine ceea ce-am dorit…

Noi spunem: „Mi-e frig!”, atunci când avem nevoie de mângâierea cuiva…

Noi spunem: „Viaţa mea nu are sens!”, atunci când vrem ca cine să ne convingă că nu este aşa…

Noi spunem: „Îţi mulţumesc pentru că-mi eşti alături!”, atunci când nu putem rosti: „Te iubesc!”…

Noi spunem: „Nimeni nu are nevoie de mine!”, atunci când în realitate nu-i trebuim decât unei singure persoane…

Noi spunem: „Mă voi descurca!”, atunci când ne este ruşine să cerem ajutor…

Noi spunem: „Eşti un prieten adevărat!”, atunci când uităm să adăugăm cuvintele „… dar nu vei deveni niciodată cineva mai mult decât atît”…

Noi spunem: „Aceasta nu este cel mai important!”, atunci când nu avem altă opţiune, decât să ne resemnăm…

Noi spunem: „Am încredere în tine!”, atunci când ne cuprinde frica că am devenit „jucăria” cuiva…

Noi spunem: „Pentru totdeauna!”, atunci când nu dorim să privim la ceas…

Noi vorbim atât de mult, uneori chiar fără sens, iar atunci când ne rămân ultimele cuvinte nerostite, ne comportăm prosteşte: ne muşcăm buzele, ne uităm în jos şi tăcem… Tăcem ca proştii…

Glumim pe seama morţii şi spunem că nu ne este frică de ea, însă cumpărăm kilograme de pastile de la farmacie…

Exclamăm că viaţa este minunată, însă plecăm la market după încă o sticlă de vodkă…

Pentru noi nu contează opinia publică, dar mereu întrebăm: „Cum arăt?”…

Ne place singurătatea şi cu putere strângem în mână telefonul mobil…

Avem ce să ne spunem unii altora, avem cu ce să ne împărtăşim, dar preferăm să ascundem aceasta cât mai adânc, considerând că cei din jur nu ne vor înţelege. Tăcem, gândind că în jur avem o mulţime ce nu ne va înţelege, nu ne va percepe, nu ne va aprecia. Desigur că, îi avem pe cei mai apropiaţi, cele mai dragi nouă persoane, dar şi faţă de aceştia avem ce ascunde, cât mai adânc, ca nu cumva să iasă la iveală…

În fiecare dimineaţă, străzile sunt pline cu oameni. În ochii fiecărui trecător putem citi doar cîteva fraze mute: „Am ce spune, dar nu mă veţi înţelege. Mai bine am să tac!”. Sute de oameni. Mii. În ochii fiecăruia este prezentă această singurătate mută.

Ne punem pe faţă o mască cu un zâmbet fals sau una ce mimează indiferenţa, ca nimeni să nu vadă ce simţim cu adevărat.

Ce stranii suntem. Foarte stranii…

Copyright © 2016-2017. Sanchoss. Toate drepturile rezervate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s